Labirintul lui Pan - analiza detaliata (partea 1)

Filmul incepe cu scena din final a mortii micutei Ofelia. Vocea lui Faun ne spune despre legenda conform careia, cu mult timp in urma, o printesa a lumii subterane a fugit in lumea oamenilor. Aici, orbita de lumina soarelui, a uitat cine era si, suferind greutatile vietii pe pamant, in cele din urma a murit. Insa tatal ei, regele, stia ca sufletul printesei era nemuritor si ca avea sa se reincarneze intr-o buna zi, asa ca a asteptat-o.

In continuare le vedem pe Ofelia si pe mama ei, Carmen, care calatoresc cu masina spre casa capitanului Vidal, noul tata vitreg al fetitei. Inca de pe acum ni se aduce la cunostiinta pasiunea copilei pentru basme, in special pentru zane.

Femeia, fiind insarcinata, nu se simte bine si intreg convoiul de masini face un popas pentru ca ea sa se recupereze, timp in care Ofelia exploreaza imprejurimile. Ea gaseste o bucata dintr-o statuie ciudata de pe marginea drumului. Este vorba despre o reprezentare a unui faun, bucata gasita de Ofelia fiind unul din ochii lui (veti observa cum, pe parcursul filmului, imaginea faunului reapare peste tot, ca un laitmotiv). Ofelia pune ochiul faunului la loc, moment in care din gura acestuia iese o insecta ciudata (predilectia regizorului pentru lumea insectelor se poate vedea in toate filmele acestuia). Pare ca ochiul a functionat ca o cheie care descuiat o temnita si a eliberat insecta.

Ofelia este chemata la masina, iar copila se grabeste inapoi, spunandu-i mamei ca a vazut o zana. Femeia ii spune despre cat de bun a fost capitanul Vidal cu ele si ii cere sa ii spuna "tata" ("E doar un cuvant, Ofelia, un simplu cuvant"). In tot acest timp, insecta cea ciudata pare ca o urmareste pe fata. Convoiul pleaca din nou la drum, iar insecta zboara dupa el.

Capitanul Vidal asteapta sosirea sotiei si fiicei sale vitrege. Primul lucru pe care il observam la el este ceasul de buzunar, un obiect care il obsedeaza, dupa cum vom vedea si mai tarziu (insusi regizorul Guillermo del Toro are o pasiune pentru ceasuri, acestea fiind un alt laitmotiv in filmele lui). Prima lui replica din film este "au intarziat 15 minute". Ne dam seama ca Vidal este un om foarte organizat, si calculat, insusiri duse la aceleasi extreme intalnite la psihopati. Capitanul nu tolereaza niciun fel de perturbare a ordinii sale. Simpla lui replica este suficienta pentru a ne face sa nu il placem deloc. Nu simpatizam el si ne dam seama imediat ca acest personaj nu este unul pozitiv, in ciuda faptului ca, mai devreme, Carmen spunea ca a fost bun cu ea si Ofelia.

La o prima vedere, capitanul pare a fi afectuos si grijuliu cu sotia sa, Carmen. Este bucuros sa o vada, ii atinge burta cu dragoste si o roaga sa foloseasca un carucior cu rotile pentru a se misca dintr-un loc in altul, pentru a nu se obosi prea tare datorita sarcinii sale dificile. Insa la o privire mai atenta ne dam seama ca lucrurile nu stau deloc asa. Dupa cum vom vedea si mai tarziu, capitanului nu ii pasa decat de copilul care urmeaza sa se nasca, copil despre care este absolut convins ca va fi baiat. El nu isi saruta sotiia, nici macar nu o imbratiseaza, ci doar ii atinge burta cu o aparenta tandrete care este de fapt mandria de a avea un fiu, un mostenitor, care trebuie protejat cu orice pret. Acesta este si motivul pentru care vrea ca femeia sa foloseasca un scaun cu rotile. Nu il intereseaza bunastarea ei, ci doar cea a copilului.

Ofelia iese si ea din masina si, cu o oarecare teama, intinde mana catre capitan pentru a-l saluta. Insa, din greseala, fetita intinde mana stanga, iar capitanul o prinde destul de strans si ii spune simplu: "Cealalta mana, Ofelia". Din nou, o replica simpla, deloc amenintatoare. Amenintator este omul care o rosteste, gesturile si tonul lui, care in fata Ofeliei sunt mai putin camuflate, raceala care se poate distinge in vocea si privirea lui.

O vedem si pe Mercedes, servitoarea lui Vidal, care va juca un rol foarte important in aceasta
poveste. Ea o priveste atenta si oarecum ingrijorata pe Ofelia, in timp ce fetita se intdreapta spre insecta care ii urmarise pana acolo. Incercand sa o prinda, copila alearga prin padure pana ajunge in fata unui labirint. Din nou, vedem imaginea faunului, plasata chiar deasupra portii labirintului, sculptata in piatra. Ofelia face cativa pasi in interiorul labirintului. Aici atmosfera se schimba, pare incarcata de un aer mistic. Mercedes, care o urmarise pe Ofelia pana aici, ii spune ca labirintul a fost acolo dintotdeauna si o sfatuieste sa nu se apropie de el, ca nu cumva sa se rataceasca. Un soldat o anunta pe Mercedes ca Vidal o cauta, iar femeia ii spune Ofeliei ca "tatal" ei are nevoie de ea. Fetita se grabeste sa spuna: "Nu e tatal meu, capitanul nu e tatal meu". Adauga apoi ca tatal ei adevarat fusese croitor si murise in razboi, dupa care repta ca nu capitanul e tatal ei (Del Toro a explicat ca aceasta meserie fost aleasa datorita faptului ca, in vechime, croitorii si cizmarii erau cei care spuneau, de obicei, basme).

Ofelia si Mercedes pleaca impreuna spre casa. In timp ce cele doua se indeparteaza, insecta priveste de pe poarta labirintului. Ramanem cu impresia ca a atras-o pe Ofelia intentional catre labirint.

Scena in care Ofelia si mama ei stau in pat este foarte saraca in replici. De fapt, intregul film este sarac in replici. Regizorul insusi a spus ca uraste cuvintele, preferand sa spuna povestea fara ajutorul lor. Scena are o capacitate imersiva minunata. Vazandu-le pe cele doua, inconjurate de o multitudine de sunete, spectatorul are impresia ca se afla in mijlocul actiunii. Del Toro a spus ca a vrut sa capteze intimitatea unui copil langa mama, vorbind despre lucruri marunte - ceva ce iti lipseste atunci cand devii adult.

Copilul se agita din nou in pantecele mamei, iar femeia o roaga pe Ofelia sa ii spuna o poveste. Fetita pune capul pe burta lui Carmen si incepe sa povesteasca despre un trandafir fermecat, care inflorea in fiecare zi, dupa apus, pe varful unui munte inalt dintr-o tara trista. Trandafirul oferea nemurire oricui il culegea, dar nimeni nu indraznea sa se apropie de el, intrucat spinii lui erau plini cu otrava dureroasa. In acea tara, oamenii sopteau doar despre frica de moarte si de durere, dar niciodata despre promisiunea vietii eterne. Astfel ca, in fiecare zi, trandafirul se ofilea fara a putea sa-si ofere darul nimanui, mereu singur in varful muntelui, pana la sfarsitul veacurilor. Morala acestei povesti este ca frica omului de moarte si durere este mai mare decat dorinta lui pentru nemurire.

In timp ce Ofelia spune povestea, vedem un frumos trandafir albastru in varful unui munte, iar in apropierea lui vedem insecta care o urmarise pe Ofelia de-a lugul zilei. Aceasta isi desface aripile si zboara in vazduh, aterizand apoi pe pervazul ferestrei celor doua. Acest lucru sugereaza impletirea realului cu fantasticului in film.

Cadrul se schimba si il vedem acum pe capitanul Vidal care, conform perfectionismului pe care ni l-a aratat mai devreme, isi curata ceasul. Doctorul intra in camera si il informeaza despre starea delicata a sotiei sale. Capitanul decide sa doarma in alta camera pentru a o lasa sa se odihneasca. Din nou, acest gest - aparent unul care sugereaza grija si dragoste - este unul de egoism. In timp ce nu ar fi fost  deloc exagerat ca un barbat sa prefere sa doarma in alta camera pentru a-i asigura sotiei gravide cat mai mult confort, faptul ca Vidal nici macar nu urca sa vada cum se simte aceasta si sa o sarute de noapte buna, mai ales avand in vedere faptul ca in ziua acea se revazusera dupa o perioada de timp, ne face sa ne dam seama cat de putin ii pasa in realitate de Carmen. Doctorul ii spune ca sotia lui nu ar fi trebuit sa calatoreasca, avand in vedere faptul ca sarcina ei este foarte avansata. Capitanul ii raspunde ca "un fiu trebuie sa se nasca acolo unde este tatal lui". Doctorul il intreaba cum de este atat de sigur ca va avea un baiat, la care Vidal rade ironic si spuune simplu: "Nu-ti bate joc de mine".